Expeditie in lumea hainelor

Cum ajungi de la cautarea unui ceas sa-ti cheltuiesti toti banii pe haine fara vreo intentie? Aceasta este o intrebare la care inca nu stiu sa va raspund. Mi s-a intamplat ieri in timp ce cautam un ceas la care visez de ceva timp si pentru care am tot pus bani de-o parte. Pe langa slabiciunea pentru haine, pantofi si genti, mai am una: aceea pentru ceasuri. Dar bineinteles ca cei care ma cunosc stiu deja acest lucru!!!

Revenind la poveste. Stiam exact ce model de ceas vreau si de unde. Cu toate astea m-am gandit ca nu ar strica sa verific si pe alte site-uri, in ideea ca poate gasesc vreo oferta mai buna decat cea pe care o aveam deja. Si fara sa vreau de la ceasuri am ajuns pe un site de haine, apoi pe altul pana cand m-au oprit in promotiile unui site pe care il accesam prima data. Si a fost suficient avand in vedere ca sunt o mare amatoare de haine ieftine online, iar promotiile de aici erau mai mult decat tentante am zis ca nu ar strica sa-mi comand cate ceva. Oricum trebuia sa-mi innoiesc garderoba pentru vara asa ca era foarte bine.

In principiu am zis ca nu imi comand decat cateva rochite si atat. Apoi mi-au fost recomandate si costumele de baie carora nu am putut sa le rezist. Iar in final sandalutele si accesoriile de plaja.

Acum strang iar bani pentru ceas.

Imi iau masina

Imi amintesc de la sf lui 2007 de cand aveam ceva bani stransi si voiam sa-mi iau masina… apoi m-am lasat purtata de diverse valuri (complet gresite) si convinsa de diversi (care nu-mi voiau tocmai binele), ca nu ar fi cel mai bun lucru in momentul respectiv. Acum pot sa spun ca stiu sa conduc cat de cat si nu mai am anxietate la volan. Deci, imediat ce o sa incep sa lucrez si o sa pot sa-mi fac credit, imi iau masina. E dorinta mea si nimeni nu mi-o poate lua.  :) Poate doar banca, daca se accentueza criza financiara.

She’s Got A Way

Heh, ai mers vreodată pe stradă şi pe lângă tine să treacă un om cu un zâmbet prea senin, prea larg, parca prea se simte bine omul ăla, parcă ar fi chiar enervant de fericit şi de senin?!!

Ei bine, azi eu am fost omul. Am mers, am zâmbit, am fredonat melodii în minte, am avut mersul vioi, şi am văzut cum vă uitaţi la mine, incantator ca si cum te-ai uita la saculeti masina pentru mirosul pe care ti-l ofera neincetat.

Azi, dacă m-ai fi văzut, ai fi crezut că sunt un om fără griji, fără probleme. ..meh :) :D eu mă simţeam şi încă mă simt bine! M-am simţit ca cea mai frumoasa din oraşul acesta, îmi venea să strig cerul şi vântul, să mă plimb, să fac ceva, să nu stau!

Da. ..azi a fost o zi excelenta! Acum Frank Sinatra, Billy Joel, Beatles, Lennon îmi cântă ziua, şi Anca deja m-a făcut dependentă de Kings of Leon, mai ales cu Sex On Fire-ul lor !!
Oricum, vorba aia.. după soare vine ploaie. E o vorba din asta măcar? Sau după ploaie vine soare? :lol: Ei, oricum, la mine deja o dă în ploaie de zâmbete. O da ..azi a fost o zi bună pentru ştiinţă!

Planuri de viitor ..

Voi cuceri lumea. Voi purta o pelerină de un vişiniu închis, cu margini negre şi dungi subţiri, aurii. Îi voi face pe cei complet lipsiţi de inteligenţă şi orice simţ necesar unui om pentru a se putea numi “om” să evolueze! Deja idioţii întrec numărul rezonabil, deja se molipsesc unii de la alţii.. n-ai cu cine, mă, n-ai cu cine!

Ploaia care innebuneste

Ca de fiecare data atunci cand ploua, lumea parca innebuneste, o ia razna efectiv. Nervi, calcari pe picioare, claxonari prelungi. Tot orasul un car de nervi in aceasta dimineata cand ma grabeam sa ajung la serviciu, dupa o zi de stat acasa din cauza de boala. Cineva s-a asezat langa mine azi crezand ca am un loc excelent. Statea efectiv lipita de mine, doamna respectiva, si incet incet m-a indepartat de locul in care alesesem sa stau atunci cand m-am suit in tramvai.

Mi s-a parut incredibil. M-am uitat la ea si nu intelegeam. De ce nu putea sa isi gaseasca un alt loc si de ce il vroia fix pe al meu era peste puterea mea de intelegere din aceasta dimineata. Dupa o lupta crancena in care nici eu nu vroiam sa cedez, mi-am dat seama si m-am intrebat de ce duc acest razboi. Am realizat atunci ca e bine sa lasi oamenii nebuni in pace si m-am retras repede cautandu-mi alt loc in care sa pot sta linistita. Totusi parea o femeie normala, fara probleme psihice, tanara, dar se pare ca nu toate aparentele sunt fapte reale.

Bineinteles ca aglomeratia din trafic este de nedescris. Cum da putina ploaie cum toti se sperie si isi iau masina. Si cum deja soselele sunt ultra saturate de masini, atunci cand mai vin si cele suplimentare pe motiv de ploaie e si mai rau. Asa ca am ajuns la serviciu cu intarziere. Asta sa fie problema. Putinul timp cu care am ajuns eu mai tarziu la munca astazi. Actele de care trebuia sa ma ocup astazi ma asteptau cuminti pe birou. Asa ca imediat cum am ajuns am inceput sa ma ocup de ele si am preluat o noua firma care a dorit sa lase pe mana noastra, a profesionistilor tot ce tine de servicii salarizare.

Hai să ne mai dăm o şansă

Într-o lume în care praful ascunde cele mai complexe bacterii, într-o lume în care nimic nu e ceea ce pare şi până şi previzibilul poate fi luat prin surprindere , unde oamenii se rănesc reciproc şi interesele sunt puse mai presus de valori, unde umbrele fac lumina tot mai palidă în ochii noştri ,unde binele şi răul îşi pierd discernământul, unde viaţa se piteşte în spatele supravieţuirii , unde banul devine valoarea supremă dincolo de principiul de viaţă , într-o lume ca asta aş vrea să am puterea să spun hai să ne mai dăm o şansă !

Nu, nu am să filosofez acum despre conceptul de viaţă , despre scrupule şi alte lucruri sfinte de genul , cu toţii le ştim , cu toţii le ignorăm fie măcar o dată pe drumul nostru, niciunuia nu ne ţin de foame toate astea.. Însă postul respectiv prinde suflare din acest gând spontan încolţit în mintea mea măcinată de atâtea întrebări , întrebări ale căror răspunsuri deja le ştiu şi nu-mi sunt suficiente, întrebări ale căror răspunsuri , uneori, mi-e groază să le aflu , întrebări la care încă nu am răspunsuri şi , nu în ultimul rând , răspunsuri ştiute dinaintea întrebărilor..

Şansa capătă deodată conotaţii divine în mintea mea de muritor şi asta se întâmplă atunci când privesc în jurul meu ori de la marginea drumului şi pentru o clipă în care timpul se opreşte în loc, mă simt sufocată de acest aer greu , plin cu adevăruri poluate , cu credinţe oarbe , cu fantasme ce domină vieţi omeneşti şi care le viciază minţile până ce totul devine o mare masă de valori false şi suflete măcelărite de atâtea frustrări , resentimente, de atâta disperare şi dependenţă de noroiul cu care ne mânjim numele, identitatea , existenţa.  Şi încep să cred mai degrabă în şansă decât în numele de Dumnezeu , şi-mi doresc tot mai mult o şansă decât mântuirea promisă şi vândută la fiecare colţ de stradă. Îmi doresc să ne mai dăm o şansă , o şansă care poate căpăta viaţă numai din noi, datorită nouă , care să ne curgă prin vene, o şansă .. doar o şansă!

Asta e!


Şi este un fapt împlinit. Mai mult sau mai puţin, după caz şi (ne)şansă. Nu sunt un om nostalgic în momentul prezent , îmi doresc să mai simt ceva nostalgie încolţind în mine , însă am acceptat cu o luciditate mult prea tranşantă anumite lucruri , încât să mai apelez la nostalgie. Am acceptat răspunsuri fără a mai fi pus vreo întrebare , am acceptat lucruri ce au venit de la sine , consecinţe inevitabile ale unor lucruri de care tu, ca om, depinzi, însă ele sunt absolut independente de tine. Oamenii pleacă , dar oamenii şi rămân. Foarte puţini, ce-i drept, însă ei şi rămân. Uneori nu ştiu dacă să mă bucur sau să le plâng de milă , întrebându-mă ce dracu e în mintea lor, altceva mai bun nu au de făcut ? Uneori mă întreb până şi de mine , de ce am tot rămas în locuri unde nu mai aveam loc..unde nici acum nu am loc, însă mă privesc mai bine şi-mi dau seama că nu sunt în centrul lor, ci pe margine şi asta mă mai linişteşte, fiind de pe margine simt că mi se oferă privilegiul de a fi spectator , iar a fi spectator nu e o misiune atât de grea, uneori.

Alteori am senzaţia că dacă lucrurile ar fi stat altfel şi unii oameni nu ar fi plecat , totul ar fi fost mai bine , mai potrivit , însă nu e adevărat ; totul este exact aşa cum trebuie să fie , fără nicio marjă de eroare, oricât de nepotrivit mi s-ar fi părut la un moment dat. Au fost universuri şi universuri , lumi în care eram personajele principale şi singurul scop by default era acela de a rămâne împreună , ca prieteni , ca oameni ce îşi vor impărtăşi propriile vieţi , sentimente şi care vor cladi un album de amintiri pe care să-l deschidă când şi când pe parcursul vieţii. Am crezut cu toţii în astfel de lucruri odată ce eram doar nişte copii ceva mai mari în etate şi înălţime doar.  Însă uneori viaţa se dovedeşte a fi o avalanşă de bolovani, iar lucrurile de genul nu-şi mai păstrează culoarea şi pălesc odată cu voinţa noastră de a mai continua pe drumul promis. Suntem forţaţi să deschidem ochii larg , indiferent de ce ne ameninţă a ne răni vederea , suntem forţaţi să auzim şi să ascultăm lucruri care nu ne fac plăcere , forţaţi să atingem ţeluri pe care înainte nici nu le visam, forţaţi să creăm voinţă acolo unde totul e mai sterp decât deşertul.  Şi în definitiv, forţaţi să lăsăm pe ceilalţi să plece până când nici măcar noi înşine nu mai realizăm ce înseamna asta cu adevărat pentru noi şi pentru drumul promis.  Până când noi înşine plecăm.

E trist. Da.. Oarecum , e trist. Cel puţin aşa ar trebui să simt. Sau să afirm .. De fapt, a fost trist. La un moment anume, totul a fost trist ,mi-a fost destul de greu să accept lucruri independente de mine , să accept şi consecinţele propriilor mele fapte şi ale celor care mi-au stat alături cândva. Trist. Foarte trist. But oh, well, gata şi cu perioada de doliu , ain’t worth it that long.

Oamenii pleacă, oamenii rămân, lucrurile niciodată nu rămân fidele scenariului vieţii . Şi de cele mai multe ori nu lăsăm în urmă decât un sec Asta E !